Disoluţia rezistenţei #RupertSpira #Prezenta

Iubirea, pacea şi fericirea nu sunt decât cuvinte folosite pentru a exprima disoluţia oricărei rezistenţe şi oricărei căutări, dispariţia separaţiei şi a „altceva-ităţii”, adică savoarea adevăratei noastre naturi, propria sa savoare în propria sa viziune. Acestea sunt nonobiective, în sensul că nu deţin niciun fel de însuşiri obiective. În consecinţă, nu sunt experientizări ale minţii sau trupului, deşi le influenţează pe acestea.

Căutarea şi opunerea rezistenţei ascund adevărata noastră natură, aceea de Prezenţă Conştientă, prin urmare ascund şi iubirea, pacea şi fericirea care îi sunt inerente sau, mai degrabă, care sunt chiar Prezenţa Conştientă.

Ca urmare a uitării adevăratei noastre naturi de Prezenţă Conştientă şi a faptului că ne imaginăm, în schimb, a fi un sine separat şi interior, ne propunem, în existenţa noastră lumească, să găsim iubirea în relaţiile afective, pacea în diversele situaţii întâlnite şi fericirea în obiecte.

Această căutare este, prin definiţie, incomodă – faptul de a suferi defineşte sinele separat şi interior. De fapt, nici nu există un sine separat şi căutător. Sinele separat aparent este însăşi activitatea de opunere a rezistenţei/de căutare.

Atunci când relaţia afectivă, situaţia sau obiectul căutate sunt găsite, căutarea ajunge temporar la final, iar odată cu această disoluţie, adevărata noastră natură începe să strălucească, altfel spus Prezenţa Conştientă se percepe pe ea însăşi pentru un scurt răstimp (de fapt, este un moment atemporal, mintea nefiind atunci prezentă).

Acel moment atemporal este cunoscut ca iubire, pace sau fericire. Mai este cunoscut şi ca frumuseţe şi înţelegere. Aceasta este adevărata noastră natură, care se cunoaşte pe ea însăşi aşa cum este, ne-aparent modificată de perceperea unui sine interior.

Când mintea îşi face iarăşi apariţia, interpretează eronat această experientizare nonobiectivă a iubirii, păcii sau fericirii, în care nu a fost prezentă, atribuindu-le pe toate acestea relaţiei, situaţiei sau obiectului.

Odată cu reapariţia subiectului/obiectului care gândeşte, iubirea, pacea sau fericirea sunt din nou ascunse iar gândirea purcede din nou la căutarea unei noi relaţii, situaţii sau obiect, în speranţa reeditării experientizării iubirii, păcii sau fericirii despre care consideră, în mod greşit, că sunt rezultatul acestora.

Însă nu relaţia, situaţia sau obiectul dau naştere la iubire, pace sau fericire. Încetarea gândului care opune rezistenţă, care caută, este aceea care permite să strălucească manifestării iubirii, păcii şi fericirii latente, inerente adevăratei noastre naturi, aceea de Prezenţă Conştientă. Cu alte cuvinte, încetarea opunerii de rezistenţă/căutării permite adevăratei noastre naturi să se cunoască sau să se perceapă ca atare, ne-aparent-ascunsă de activitatea de opunere a rezistenţei/de căutare.

Astfel, iubirea, pacea şi fericirea nu sunt ceva care să vină şi să treacă, tot aşa cum nici Sinele nostru, Prezenţa Conştientă, nu vine şi nu trece. Şi totuşi, acestea sunt uneori aparent ascunse.



Prezenţa-Intimitatea Experienţei – volumul 2

Featured Image by JL G from Pixabay 

„Să fii acea clipă” #RupertSpira #Prezenţa

Cézanne spunea:” O clipă din viaţa lumii se scurge. Să pictezi realitatea acelei clipe şi să uiţi de toate pentru asta. Să devii acea clipă, să fii o planşă capabilă să simtă. Să redai imaginea pe care o vezi, uitând de orice altceva ce s-ar fi petrecut înainte în timp.”

fii acea clipă, să te cunoşti pe tine a fi acea clipă, a fi totalitatea experienţei clipă de clipă; să te cunoşti pe tine a fi substanţa acestei clipe şi a oricărei alte clipe şi, ca artist, “să redai imaginea”; să faci ceva ce transmite şi exprimă această înţelegere, nu doar să exprimi, ci să o transmiţi ei; să faci ceva ce conţine puterea intrinsecă de a desface sau de a dizolva aceste moduri dualiste de vedere ce au devenit atât de obişnuite şi să induci această înţelegere experienţială.

Cézanne ne-a lăsat aceste imagini vizuale care se apropie în formă, cât mai mult posibil, de realitatea fără de formă dar mereu-prezentă a Experienţei, la fel şi Permenides, Rumi, Krishnamenon şi alţii care au făcut la fel folosind cuvintele.



Paul Cézanne, The Card Players, 1892–93, oil on canvas, 97 x 130 cm, Royal Family of Qatar
https://en.wikipedia.org/wiki/Paul_C%C3%A9zanne#/media/File:Les_Joueurs_de_cartes,_par_Paul_C%C3%A9zanne,_collection_Al-Thani,_Yorck.jpg

Calea artistului este calea percepţiei, la fel cum calea filozofului este calea gândului, iar calea discipolului este calea iubirii.

Cézanne spunea: “Vine ziua când un simplu morcov, observat cu ochi proaspăt, va porni o revoluţie.” Ceea ce voia să spună era că, dacă ne uităm la orice lucru, indiferent cât de simplu sau comun şi pătrundem cu adevărat în miezul acelui lucru, ceea ce înseamnă în inima acelei experienţe, vom descoperi ceva extraordinar, ceva ce va revoluţiona felul în care ne vedem pe noi înşine, pe alţii şi lumea. Aceasta este adevărata revoluţie ce face să pălească toate celelalte revoluţii.

Un artist încearcă să facă ceva care să exprime şi să evoce această realizare, ceva care duce privitorul direct în această înţelegere experienţială.

Pictorul încearcă să stârnească această revoluţie. Un Pictor încearcă să reprezinte, adică să re-prezinte, să prezinte din nou o viziune a experienţei ce evocă realitatea experienţei, încearcă să facă ceva ce are puterea interioară de a atrage privitorul în propria sa realitate.

De aceea, pictorul francez Pierre Bonnard încerca să surprindă momentul fără de timp al percepţiei de dinaintea gândirii ce împarte lumea în subiectul care percepe şi obiectul care este perceput, şi-apoi, mai departe, împarte obiectul în “zece mii de lucruri”. Cum arată această imagine în viziunea lui Bonnard? Era o lume plină de culoare, intensitate, armonie, dans şi vitalitate. Era o lume în care marginea căzii sau o bucată din podeaua veche de lemn primeau aceeaşi atenţie, aceeaşi iubire, ca şi linia curbată a unui obraz sau atitudinea unei mâini, a unui gest făcut cu mâna.

Era aceeaşi clipă pe care dorea să o evoce şi William Blake. Odată a fost întrebat: “Când vezi soarele răsărind, nu vezi şi un disc de foc asemănător cu o monedă?” şi el a răspuns: “Oh, nu, nu! Eu văd un grup nenumărabil de fantome divine ce strigă: Slăvit, slăvit, slăvit este Domnul Dumnezeu cel atotputernic!”

Fragment din volumul 1: Rupert Spira – Prezenţa-Arta păcii şi a fericirii