Inocenţa interioară #calearenuntarii

„Am fost vreodată instruit în tehnicile de autovindecare emoţională? Am urmat, la şcoală, cursuri despre conştiinţă? Mi-a spus, vreodată, cineva că puteam alege ce să-mi fie sădit în minte? M-a învăţat cineva vreodată că puteam refuza toată această programare negativă? Mi-a vorbit cineva, vreodată, despre legile conştiinţei?“ Dacă răspunsul este negativ, de ce să ne condamnăm singuri că am crezut, cu inocenţă, în anumite lucruri? De fapt, de ce nu am înceta să ne condamnăm chiar din acest moment?

Cu toţii am făcut ceea ce consideram că este mai bine pentru moment. „Atunci părea o idee bună“ este tot ce putem spune despre faptele trecute, ale noastre şi ale altora. Toţi am fost programaţi fără să ştim şi fără consimţământul nostru conştient. Din confuzie, ignoranţă şi naivitate, am acordat încrederea noastră programelor negative. Le-am lăsat să ne conducă. Acum, însă, putem alege să încetăm să procedăm astfel. Putem alege o direcţie diferită pentru viaţa noastră. Putem alege să devenim mai conştienţi, mai atenţi, mai responsabili şi mai selectivi. Putem refuza să aşteptăm, ca o casetă goală, să preluăm orice gen de program ne oferă lumea. Lumea este mult prea dispusă să ne exploateze naivitatea şi să profite de latura meschină din noi pentru a ne inocula cu toate vanităţile şi fricile sale.

Marii învăţători au spus că negativitatea pe care o vedem într-o persoană sau în societate se datorează acestei orbiri, acestei ignoranţe şi neconştienţe.

Inocenţa interioară, odată ce este percepută în alţii, este, de asemenea, percepută şi în noi înşine. Tot ce-am făcut, a fost făcut datorită faptului că pur şi simplu nu am ştiut mai mult la vremea respectivă. Dacă am fi ştiut să facem mai bine, am fi făcut. „La vremea aceea părea o idee bună“, spunem şi înţelegem că aceeaşi orbire funcţionează şi în alţii, şi astfel putem trece peste defectele lor de caracter, văzând copilul inocent din ei.

Odată ce ne putem vedea propria inocenţă, apare şi identificarea cu alţii dar şi pierderea senzaţiei de singurătate şi de stres. Devenim capabili să descoperim inocenţa chiar şi în spatele celui mai oribil şi enervant comportament. Privim în interiorul unei persoane şi vedem animalul speriat care chiar nu ştie să se comporte mai bine. Suntem conştienţi că dacă l-am încolţi, ne-ar ataca şi ne-ar muşca cu siguranţă. Pur şi simplu nu înţelege că intenţiile noastre sunt paşnice, aşa că ar ţâşni cu sălbăticiune.

Fragment din Letting Go-Calea renunţării, David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

Featured Image by Engin Akyurt from Pixabay 

Lenea, apatia, indiferenţa parentală

Lenea este inclusă pe lista celor şapte păcate capitale deoarece reprezintă o respingere a darului divin al vieţii şi o autoindulgenţă lipsită de iubire. În această stare, nu există niciun interes pentru soarta celorlalţi şi nici măcar pentru propria viaţă.

Aceeaşi atitudine este proiectată apoi asupra lui Dumnezeu, care este văzut drept indiferent, intangibil şi distant. Dar trebuie spus că numai dacă ne irosim propria viaţă, îl vom considera pe Dumnezeu indiferent, răzbunător şi distant. Această atitudine duce la lipsa speranţei şi la pesimism.

Apatia reprezintă adesea fundamentul pasivităţii şi al condamnării de sine, generând un respect scăzut faţă de propria persoană şi faţă de imaginea de sine. Sentimentul lipsei de valoare consolidează atitudinile şi comportamentele sociale negative care generează sărăcie şi o calitate scăzută a vieţii. Cât priveşte lipsa speranţei, ea conduce ulterior la declin, iar acesta este folosit mai apoi ca un mijloc de salvare a aparenţelor. Esenţa rezidă în faptul că responsabilitatea e respinsă, fiind înlocuită cu o mentalitate cronică de victimă, ce încearcă să evite adevăratele probleme proiectând presupusa sursă a acestora în lumea exterioară pentru a putea apoi s-o blameze confortabil. Falia dualistică a victimei/făptaşului este consolidată ulterior de către teoriile sociale postmoderne, ce se remarcă printr-un relativism accen – tuat, ce nu face altceva decât să perpetueze iluzia.

Indiferenţa parentală are o influenţă destul de mare asupra modelelor comportamentale însuşite de copii, care preiau lipsa iubirii şi a motivaţiei. Acest lucru generează un sistem de recompensă interior inadecvat şi un grad redus de stimă de sine, completate de o înclinaţie spre descurajare. Deşi “eul ideal” se poate dezvolta, iar figurile eroice pot fi admirate, convingerea interioară este că idealurile nu pot fi obţinute din cauza lipsei de speranţă şi a scepticismului. O persoană normală se bucură de recunoaşterea faptelor sale chiar dacă eşuează într-o anumită încercare. Totuşi, o persoană lipsită de speranţă nici măcar nu mai încearcă să funcţioneze la un nivel superior.

Câmpul energetic de atracţie al apatiei atrage asupra sa şi alte expresii ale aceluiaşi câmp energetic inferior (binecunoscutul principiu al “ferestrei sparte”), ceea ce rezultă într-o destrămare generală a universului social, ce alimentează la rândul ei infracţionalitatea şi sărăcia.

Fragment din Transcenderea nivelurilor conştiinţei – Scara spre Iluminare

David R.Hawkins, M.D.,Ph.D.

Featured Image by loyogallegos from Pixabay