tic-tac-tic-tac #lacapatulsoaptelor #concurs

Nu, Necunoscuta nu era o căprioară. În schimb, prin trăsăturile ei, semăna straniu de bine cu Elena. Vreme de aproape un minut nu făcurăți nimic altceva decât să vă priviți. Nu era un lucru care să incomodeze.
(Ochii aduceau vorbele, ele de acolo izvorau. )
— Spuneai ceva de soț, bănuiesc că ăsta e motivul pentru care m-ai căutat. Scuze, nu te-am întrebat, pot să te tutuiesc?
— Da, da… Pentru soțul meu am venit, în primul rând.
— E angajat la firmă? Sau dorește să fie?
Femeia își freca ochii de parcă ar fi dorit să se trezească dintr-un soi de somn neașteptat. Își drese vocea. Îți accepta tutuirea. I se părea firească, doar tu nu-i păreai.
— Nu e angajat și n-a fost niciodată angajat la firmă, răspunse. Ar fi trebuit să mă prezint, ți-a spus cu un zâmbet forțat. Mă numesc Tatiana Stratulat și voiam să-ți vorbesc pentru că… ce am să-ți spun are o mare legătură cu tine… adică, și eu am, nu știu cum, dar… cred că mai am.

……………………………..

Tatiana se întoarse din nou în poziția inițială, continuând strivirea micilor petale galbene pe suprafața maroniu închisă a mesei de furnir. Una după alta.
— Nu lucrez. Pregătesc de cremă.
— Ce cremă? ai întrebat contrariat.
— Cremă de gălbenele. Nu știi? se întoarse ea cu tot corpul în direcția ta. Zâmbea larg, ca atunci când ți-e drag de naivitatea unui copil care întreabă un flecușteț pe părintele sau pe profesorul său. Acel gen de naivitate care fie înduioșează, fie hrănește pământurile negre ale unuia. Ea era altfel, totuși. Crema de gălbenele e bună pe toate rănile, zise, cu un firesc care friza. N-ai auzit? Uite, și ție ți-ar folosi! Să te dai cu ea în jurul gâtului. Ar mai lua din durere.
O priveai de parcă abia acum v-ați fi cunoscut.
— Cum ai intrat aici? ai întrebat pe o voce calmă, dar cu suspiciune.
Tatiana începu să-și strângă de pe masă petalele. Una câte una. Și le punea într-o cutiuță aurie de metal. Părea că acea cutie fusese folosită la altceva, pe vremuri. Se păstrase într-o stare bună, fusese bine îngrijită, deşi părea atât de veche, lucea într-un fel anume, obligându-ţi ochii s-o conţină. Singurele locuri unde vopseaua începuse să i se desprindă erau cele din jurul balamalelor. „Ce fusese-n ea mai demult?“. „Cu ce utilizare îi bucurase pe alții în vreunul din secolele trecute, că parcă din vremurile acelea pare a fi“. Când cădeau în cutie, petalele sunau de parcă ar fi fost biluțe metalice.

Fragment din romanul La capătul şoaptelor de Mihai Cotea.

Concursul #lacapatulsoaptelor va avea loc vineri, 3 iulie pe fb şi Instagram.

10 premii, 10 cărţi cu autograful autorului!

#citeste

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.