La semafor #lacapatul soaptelor #concurs

Mașina se opri brusc. Valer se scuza din priviri. Mult. Inutil de mult. Pentru direcția greșită, pentru frâna bruscă, pentru că n-a întrebat mai devreme, pentru că a rupt liniștea și motive s-ar mai fi găsit. Era atât de atent cu tine, că ai fi zis că era plătit la scuză oferită.

……………….

La un semafor, Valer sparse liniștea.

— Cam îmbârligat doctorul ăla la care mergeți… și ce voia să zică cu „436“, „436“? Ce-i aia „436“? zise pe când își întorcea capul spre tine.

Stăteai cu capul sprijinit de geamul din spatele șoferului, ast­fel că nu vă vedeați unul pe celălalt. Ca într-un confesionar. Valer își întoarse privirea înainte, pentru a nu rata semnalul verde al semaforului. Mai aveați timp. Temporizatorul vă dădea puțin pes­te un minut de așteptare.

— E un fel de… nu știu cum să-ți explic… Trebuie să-mi induc starea de liniștire când spun cifrele alea.

— Adică să vă calmați, nu? Atunci când vă e rău.

— Da, cam așa.

— Păi, asta puteam să vă zic și eu. Și vă cere bani pentru asta? Psihologii ăștia îmi par niște escroci mari, domnu’ Daniel. Iau bani pe te miri ce nebunii de-ale lor și, pân’ la urmă, omul se vindecă singur. Se reglează el cu el.

…………………………….

Greșeala lui Live fusese că se infiltrase în perimetrul reședin­ței sărind gardul. Câinii îl mirosiseră, îl lătraseră și-l alertaseră pe prea binevoitorul Valer care, în supușenia lui, voia să-și păzească stăpânul cu orice preț. Într-atât de departe dusese ideea, că-l lovi bine pe intrus și-l dusese cu forța în beciul casei. Ca într-un film cu mafioți, încă unul din cele pe care obișnuia să le urmărească.

Ajuns în beciul casei fără să-l vadă nimeni, Valer devenise și mai violent, pentru a intimida „inamicul“. Ripostele fuseseră inutile. După alte câteva cafteli, de data asta la cap, Live fusese redus la tăcere. Oricum, nimeni nu-l auzea. Așteptase-n tot acel timp venirea voastră imobilizat în acea poziție. Valer îl anunța­se pe bărbat cu cea mai mare mândrie că avea să regrete. Părea ceva din seria „lasă că vin eu cu tata și vezi tu!“.

Fragment din romanul La capătul şoaptelor de Mihai Cotea

 

Featured Image by Michal Jarmoluk from Pixabay

tic-tac-tic-tac #lacapatulsoaptelor #concurs

Nu, Necunoscuta nu era o căprioară. În schimb, prin trăsăturile ei, semăna straniu de bine cu Elena. Vreme de aproape un minut nu făcurăți nimic altceva decât să vă priviți. Nu era un lucru care să incomodeze.
(Ochii aduceau vorbele, ele de acolo izvorau. )
— Spuneai ceva de soț, bănuiesc că ăsta e motivul pentru care m-ai căutat. Scuze, nu te-am întrebat, pot să te tutuiesc?
— Da, da… Pentru soțul meu am venit, în primul rând.
— E angajat la firmă? Sau dorește să fie?
Femeia își freca ochii de parcă ar fi dorit să se trezească dintr-un soi de somn neașteptat. Își drese vocea. Îți accepta tutuirea. I se părea firească, doar tu nu-i păreai.
— Nu e angajat și n-a fost niciodată angajat la firmă, răspunse. Ar fi trebuit să mă prezint, ți-a spus cu un zâmbet forțat. Mă numesc Tatiana Stratulat și voiam să-ți vorbesc pentru că… ce am să-ți spun are o mare legătură cu tine… adică, și eu am, nu știu cum, dar… cred că mai am.

……………………………..

Tatiana se întoarse din nou în poziția inițială, continuând strivirea micilor petale galbene pe suprafața maroniu închisă a mesei de furnir. Una după alta.
— Nu lucrez. Pregătesc de cremă.
— Ce cremă? ai întrebat contrariat.
— Cremă de gălbenele. Nu știi? se întoarse ea cu tot corpul în direcția ta. Zâmbea larg, ca atunci când ți-e drag de naivitatea unui copil care întreabă un flecușteț pe părintele sau pe profesorul său. Acel gen de naivitate care fie înduioșează, fie hrănește pământurile negre ale unuia. Ea era altfel, totuși. Crema de gălbenele e bună pe toate rănile, zise, cu un firesc care friza. N-ai auzit? Uite, și ție ți-ar folosi! Să te dai cu ea în jurul gâtului. Ar mai lua din durere.
O priveai de parcă abia acum v-ați fi cunoscut.
— Cum ai intrat aici? ai întrebat pe o voce calmă, dar cu suspiciune.
Tatiana începu să-și strângă de pe masă petalele. Una câte una. Și le punea într-o cutiuță aurie de metal. Părea că acea cutie fusese folosită la altceva, pe vremuri. Se păstrase într-o stare bună, fusese bine îngrijită, deşi părea atât de veche, lucea într-un fel anume, obligându-ţi ochii s-o conţină. Singurele locuri unde vopseaua începuse să i se desprindă erau cele din jurul balamalelor. „Ce fusese-n ea mai demult?“. „Cu ce utilizare îi bucurase pe alții în vreunul din secolele trecute, că parcă din vremurile acelea pare a fi“. Când cădeau în cutie, petalele sunau de parcă ar fi fost biluțe metalice.

Fragment din romanul La capătul şoaptelor de Mihai Cotea.

Concursul #lacapatulsoaptelor va avea loc vineri, 3 iulie pe fb şi Instagram.

10 premii, 10 cărţi cu autograful autorului!

#citeste