Întoarcerea la timpul visului

Numai oamenii au ajuns într-un punct în care nu mai ştiu de ce există. Ei nu îşi folosesc creierele şi au uitat cunoaşterea secretă a trupurilor, a simţurilor sau a viselor lor. Nu folosesc cunoaşterea pe care spiritul a pus-o în fiecare din ei; nu sunt nici măcar conştienţi de acest lucru, aşa înaintează orbeşte, poticnindu-se pe drumul spre nicăieri – o autostradă pe care ei înşişi o netezesc cu buldozerul, ca să poată ajunge mai repede în groapa mare şi goală pe care o vor găsi la sfârşit, aşteptând să îi înghită. Este o superautostradă, ultrarapidă şi confortabilă, dar eu ştiu unde duce. Am văzut-o. Am fost acolo în viziunea mea şi mă apucă frica atunci când mă gândesc la ea.


Shamanul Lame Deer din Lakota
Lame Deer Seeker of Visions

Ideea lui Bohm că universul poate fi privit ca fiind compus din două ordini fundamentale, implicitul şi explicitul, poate fi găsită în multe tradiţii diferite. Budiştii tibetani numesc aceste două aspecte vidul şi nonvidul /vacuitatea şi nonvacuitatea. Nonvacuitatea este realitatea obiectelor vizibile. Vacuitatea, ca şi ordinea implicită, este originea tuturor lucrurilor din univers, care curg din ea într-un „şuvoi nemărginit“. Totuşi, numai vacuitatea este reală şi toate formele din lumea obiectivă sunt iluzorii, existând numai datorită fluxului necontenit dintre cele două ordini.

În schimb, vacuitatea este descrisă ca „subtilă“, „indivizibilă“ şi „liberă de caracteristici distinctive“. Pentru că aceasta este totalitatea unitară, nu poate fi descrisă în cuvinte. Corect spus, nici chiar nonvacuitatea nu poate fi descrisă în cuvinte, pentru că şi aceasta este o totalitate în care conştiinţa şi materia şi toate celelalte lucruri sunt indisolubile şi întregi. Aici zace un paradox, pentru că, în ciuda naturii sale iluzorii, nonvacuitatea conţine totuşi “un complex de universuri infinit de vast”. Şi totuşi, aspectele sale indivizibile sunt întotdeauna prezente. Aşa cum specialistul tibetan John Blofeld declară: “Într-un univers astfel compus, totul interpenetrează şi este interpenetrat de orice altceva; cum este vacuitatea, aşa este şi nonvacuitatea – partea este întregul”.

Tibetanii au prefigurat şi unele dintre ideile lui Pribram. Conform lui Milarepa, un yoghin tibetan din secolul al unsprezecelea şi cel mai renumit dintre sfinţii budişti tibetani, motivul pentru care suntem incapabili să percepem vacuitatea direct este că mintea noastră inconştientă (sau, cum spune Milarepa, “conştiinţa noastră interioară”) este mult prea “condiţionată” în percepţiile sale. Condiţionarea nu numai că ne împiedică să vedem ceea ce el numeşte “graniţa dintre minte şi materie”, sau ceea ce am numi noi domeniu de frecvenţă, ci ne face şi să ne formăm un corp atunci când suntem în starea dintre vieţi şi nu mai avem trup. “În tărâmul invizibil al cerurilor… mintea iluzorie este marele vinovat”, scrie Milarepa, care îşi sfătuia discipolii să practice “vederea perfectă şi contemplaţia”, ca să realizeze această “Realitate Fundamentală”.

Budiştii Zen recunosc şi ei indivizibilitatea fundamentală a realităţii şi într-adevăr, obiectivul principal al credincioşilor este să înveţe cum să perceapă această unitate/ totalitate. În cartea lor Games Zen Masters Play (Jocurile Maeştrilor Zen) şi cu cuvinte care ar putea fi copiate chiar din una din lucrările lui Bohm, Robert Sohl şi Audrey Carr afirmă: “A confunda natura indivizibilă a realităţii cu compartimentele schematice ale limbajului este ignoranţa fundamentală de care religia Zen caută să ne elibereze. Răspunsurile fundamentale la problema existenţei nu sunt de găsit în concepte intelectuale şi filozofii, oricât de sofisticate, ci mai degrabă pe un
nivel de experimentare nonconceptuală directă [a realităţii].”

Hinduşii numesc nivelul implicit al realităţii Brahman. Brahman este fără formă, dar este originea tuturor formelor din realitatea vizibilă, care apar din ea şi apoi se înfăşoară la loc în ea, într-o curgere fără sfârşit. Ca şi Bohm, care spune că ordinea implicită poate fi numită liniştit spirit, hinduşii personifică uneori acest nivel al realităţii şi spun că este compus din conştiinţă pură. Astfel, conştiinţa este nu numai o formă mai subtilă a materiei, ci este mai fundamentală decât materia; iar în cosmogonia hindusă materia este cea care se naşte din conştiinţă şi nu invers. Sau cum o spun Vedele, lumea fizică este adusă întru fiinţă atât prin tăinuirea” (acoperirea cu vălul), cât şi prin ”ieşirea în afară” a puterilor conştiinţei.

Pentru că universul material este doar o realitate la a doua generaţie, o creaţie a conştiinţei tăinuite, hinduşii spun că el este trecător şi ireal, sau maya. Aşa cum spune Svetasvara Upanishad: “Ar trebui să se ştie că Natura este iluzie (maya) şi că Brahman este creatorul iluziei. Această lume este îmbibată cu fiinţe care sunt părţi din el.” Tot aşa, Kena Upanishad spune că Brahman este ceva supranatural “care îşi schimbă forma în fiecare moment, de la forma umană la un fir de iarbă”.

Pentru că orice lucru se revelează din totalitatea ireductibilă a lui Brahman, lumea este şi ea un întreg dintr-o bucată, spun hinduşii, şi din nou maya este cea care ne împiedică să realizăm că în mod fundamental nu există separare. “Maya desparte conştiinţa unită astfel încât obiectul este văzut ca altceva decât sinele şi apoi ca fiind împărţit în multitudinea de obiecte din univers”, spune Sir John Woodroffe, specialist în literatura vedică. “Şi o asemenea obiectivitate există atâta timp cât conştiinţa [umanităţii] este ascunsă sau contractată. Dar în temeiul fundamental al experienţei divergenţa a dispărut, pentru că în el se află, într-o masă nediferenţiată,
experimentatorul, experienţa şi obiectul experienţei.”

Acelaşi concept poate fi găsit şi în gândirea iudaică. Conform tradiţiei kabbalistice, “întreaga creaţie este o proiecţie iluzorie a aspectelor transcedentale ale lui Dumnezeu”, spune Leo Schya, un expert elveţian în Kabbala. Totuşi, în ciuda naturii sale iluzorii, nu este o nimicnicie completă, “pentru că fiecare reflecţie a realităţii, chiar îndepărtată, dispersată şi trecătoare, posedă în mod necesar ceva din cauza sa”. Ideea că Dumnezeul Genezei pune în mişcare creaţia este o iluzie şi este reflectată chiar în limba ebraică, pentru că aşa cum notează Zoharul, un comentariu kabbalistic al Torei din secolul al treisprezecelea şi cel mai cunoscut din textele ezoterice iudaice, verbul baro, “a crea”, implică ideea de “creare a unei iluzii”.

Există multe concepte holografice şi în gândirea şamanică. Kahunas din Hawaii spun că fiecare lucru din univers este conectat la infinit şi că această interconectivitate poate fi gândită aproape ca o reţea. Şamanul, recunoscând interconectivitatea tuturor lucrurilor, se vede pe sine în centrul acestei reţele şi prin urmare capabil să influenţeze fiecare altă parte a universului (este interesant de observat că şi în gândirea hindusă, conceptul de maya este legat frecvent de o reţea).

Ca şi Bohm, care spune că conştiinţa îşi are întotdeauna izvorul în implicit, aborigenii cred că adevărata sursă a minţii este în realitatea transcendentă a timpului visului. Oamenii normali nu realizează acest lucru şi cred că conştiinţa este în corp. Totuşi, şamanii ştiu că aceasta nu este adevărat şi de aceea ei sunt capabili să intre în contact cu nivelele mai subtile ale realităţii.

Poporul Dogon din Sudan crede, de asemenea, că lumea fizică este produsul unui nivel mai adânc şi mai fundamental al realităţii şi în mod perpetuu curge spre afară şi apoi revine în acest aspect mai primar al existenţei. Aşa cum a descris-o un dogon mai vârstnic: “A trage încoace şi apoi a duce înapoi ceea ce a fost tras – aceasta este viaţa lumii.”

De fapt, conceptul de implicit/explicit poate fi găsit practic în toate tradiţiile şamanice. În cartea sa Wizard of the Four Winds: A Shaman’s Story (Vrăjitorul celor patru vânturi: Istoria unui şaman) Douglas Sharon afirmă : “Probabil conceptul central al şamanismului, oriunde este găsit în lume, este noţiunea că, la baza tuturor formelor vizibile din lume, însufleţite sau neînsufleţite, există o esenţă vitală din care acestea apar şi care le hrăneşte. În cele din urmă fiecare lucru se întoarce în acest necunoscut inefabil, misterios, impersonal.”

„Holograma a fost acolo tot timpul, în natura ondulatorie a conectivităţii celulelor creierului”, observa Pribram. „ Pur şi simplu noi nu am avut înţelepciunea de a realiza asta.”

Fragment din Capitolul 9 – Universul holografic – Michael Talbot

Featured Image by 5299108 from Pixabay

Sursa Iubirii – Sinele

A privi în interior pentru a găsi adevărata sursă a iubirii conduce la descoperirea Sinelui. Asemenea soarelui, Sinele este mereu prezent, necondiţionat, şi nu se supune ideilor, gândurilor, opiniilor sau atitudinilor. Sinele poate numai să iubească deoarece aceasta este esenţa lui. Iubirea Sinelui nu este câştigată sau meritată şi nici subiect al limitării. Sinele este sursa vieţii şi conştienţa subiectivă a existenţei.

Mai târziu, se descoperă că nici măcar existenţa nu este un lucru necesar Sinelui. Acesta este dincolo de orice dualitate, astfel că între Sine şi existenţă nu există vreo dualitate.

Nemanifestatul şi manifestatul sunt unul şi acelaşi lucru.

Conştiinţa poate include sau nu conţinutul. Prin analogie, spaţiul nu este dependent de prezenţa planetelor sau a universurilor, dar, cu toate acestea, le include pe toate.

Iubirea este dincolo de dualitate şi nu are nevoie de un subiect sau obiect. Este o calitate a Realităţii independentă de circumstanţe.

Prin abandonare, obstacolele sunt dizolvate de compasiunea infinită a Divinităţii, ce iubeşte, în mod necondiţionat, tot ceea ce există, deoarece existenţa constituie o manifestare a lui Dumnezeu. Numai iluziile pot face ca acest adevăr evident să nu fie perceput ca atare.

Iluminarea nu este decât emergenţa adevărului, atunci când obstacolele din calea realizării acelui adevăr au fost înlăturate.

Prin analogie, strălucirea soarelui nu este condiţionată de retragerea norilor; pur şi simplu, aceasta devine atunci vizibilă.

Î: Dacă este depăşită mentaţia, cum de apare totuşi informaţia în conştiinţă?

R: Realizarea spirituală apare spontan şi nu ca o consecinţă a proceselor de gândire. Înţelegerea spirituală apare în conştiinţă ca şi cum ar proveni din intuiţie. Este un proces nonlinear prin care devenim, pur şi simplu, conştienţi că „ştim“. Persoana naivă spune: „Dar cum de ştii că ştii“? La nivel experimental, acest lucru devine, pur şi simplu, evident. Adevărul răsare din subiectivitate şi este evident şi auto-revelat. Adesea, acest lucru se întâmplă atunci când ne ocupăm cu ceva total diferit. Apare „ca de nicăieri“ asemeni unui dar, ca un dat. Este precum un răspuns la o întrebare neadresată. Este împlinitor, rezolvă un puzzle fundamental şi efectul său eliberează psihicul. Este lipsit de efort. Iar dacă există dubii, nivelul adevărului său poate fi calibrat.

Î: Ce anume face ca gândirea să fie atât de tenace?

R: Tot conţinutul mental reprezintă, de fapt, un ataşament, iar ataşamentul fundamental este cel manifestat faţă de sine şi faţă de ceea ce se crede a fi sursa supravieţuirii şi a fericirii. Totodată, este şi aspectul cu care ne identificăm. În realitate, sursa fericirii este Sinele, nu sinele.

Fragment din Sinele: Realitate şi Subiectivitate – David R. Hawkins

https://www.edituracarteadaath.ro/carti/stiinta-si-spiritualitate/david-r-hawkins-sinele-realitate-si-subiectivitate-cartea-daath

Featured Image by Gerd Altmann from Pixabay