Ce este iubirea? – Ochiul Sinelui

Î: Ce este iubirea? Deseori pare de neatins.

R: Iubirea este înţeleasă greşit ca fiind o emoţie; de fapt, este o stare de conştienţă, un mod de a fi în lume şi de a ne înţelege şi a ne privi atât pe noi înşine, cât şi pe ceilalţi.

Iubirea pentru Dumnezeu, natură sau chiar pentru animalul nostru de companie deschide uşa inspiraţiei spirituale. Dorinţa de a-i face pe alţii fericiţi depăşeşte egoismul. Cu cât oferim mai multă iubire, cu atât sporeşte capacitatea noastră de a iubi. Pentru început, o practică foarte bună este să dorim binele celorlalţi pe parcursul unei zile.

Iubirea înfloreşte din iubire care, în mod progresiv, devine tot mai intensă, mai neselectivă şi mai plină de bucurie.

Vine o clipă când ne „îndrăgostim“ de tot ceea ce există şi de toţi oamenii pe care-i întâlnim. Această tendinţă trebuie însă oprită deoarece iubirea, în mod bizar, îi sperie pe mulţi oameni. Mulţi oameni nu pot privi direct în ochii unei alte persoane pentru mai  mult de câteva secunde. Aceasta se întâmplă mai ales în cazul în care persoana care îi priveşte radiază de dragoste. Unii oameni chiar se panichează în faţa iubirii.

Ochiul Sinelui- de care nimic nu se poate ascunde – David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

Ce rol îndeplineşte intelectul? – Sinele: Realitate şi Subiectivitate

Din Cap. IV: “Eul” şi societatea

Î: Ce rol îndeplineşte intelectul?

R: Prin intermediul intelectului, poziţionalităţile sunt rafinate şi puse în forma simbolurilor abstracte şi a limbajului. Toate acestea sunt subsumate solicitării generale pentru raţionalitate şi logică lineară. În timp ce aceasta este utilă din punct de vedere  operaţional, reflectă, de asemenea, faptul că intelectul poate fi manipulat pentru a face ca orice poziţionalitate să pară rezonabilă.

Cu toate acestea, intelectul nu lucrează numai cu forma, ci este capabil, de asemenea, să încorporeze valori spirituale în mentalizarea sa. Acest lucru se petrece progresiv, pe măsură ce individul în cauză avansează pe Scara Conştiinţei. În momentul în care intelectul este eliberat de motive ascunse, este capabil de conceptualizări abstracte rafinate. Cu toate acestea, defectul său esenţial rămâne acela că este incapabil să distingă adevărul de falsitate sau să înţeleagă pe deplin contextul, precum şi acela că tinde să ignore informaţiile ce ar putea intra în conflict cu poziţionalităţile sale.

În plus, confundă efectele cu „cauzele“, acesta fiind unul din defectele sale fundamentale. Nu este capabil să înţeleagă şi să contextualizeze diferenţa dintre tărâmurile linearului şi cele ale non-linearului. De asemenea, are tendinţa de a complica soluţiile problemelor până la punctul în care devin practic inutilizabile.