Colecţia Poezii, gânduri, desene – partea a IV-a

Gândesc, deci nu exist – 101 dulcezenii de acrit mintea 

Însoţite de grafica inspirată semnată de Oana Manea, dulcezeniile lui Matei Georgescu îndulcesc spiritul cititorului dispus să uite de acreala minţii.

Prefaţa acestui volum este semnată de Valentin Protopopescu şi este intitulată Despre rahatul cu lămâie.

„În lumea duală a subiectului care observă şi a obiectului observat, există separaţie şi însingurare. Ca observatori ai lumii suntem separaţi de aceasta: însingurarea este tributul pe care-l plătim universului pentru cunoaşterea duală, cognitivă, pentru capacitatea de observare.

Numai în somnul profund suntem lumea, pentru că nu mai rămâne nimic în afara lumii, nici un subiect-observator, nici un obiect-observat. Realul numenal al existenţei noastre se află în somnul profund, dar suntem dependenţi de „irealitatea” fenomenală a stării de veghe şi a stării de vis.

Aceste idei, dacă sunt trăite, reprezintă excelenţa treziei[1], a realismului existenţial. Budha, cel treaz, ca şi Iisus, s-au referit la aceeaşi realitate ultimă; modul în care ne-a parvenit mesajul lor ne-a produs încurcătură. Mesajul lor nu se poate transmite prin cuvânt, se poate „trăi”, se poate explora.

Avem toate datele necesare explorării fundamentelor realului: indiferent dacă-i spune „rugăciune” sau zazen, este vorba despre un cadru în care ne putem observa direct, fără imagini, fără speculaţii[2]; altfel decât acum, când citim aceste rânduri, separaţi cognitiv de corpul nostru.

[1] Deşi ar putea fi folosit şi termenul trezvie, echivalentul creştin mistic al stării de satori.

[2] Cuvântul, în sine, este speculativ: produce o imagine „oglindită” a realului. În această accepţiune, orice formă de cunoaştere verbală este speculativă. Cunoaşterea preverbală, mai precis cea a-duală, este unica experienţială, care permite constituirea Realului.”

În încheierea Cuvântului ce prefaţează cartea, Valentin Protopopescu spune:

„Matei Georgescu este un om cu minte, dar fără să «joace» în specialist. Unica «specialitate» pe care şi-o recunoaşte este cea socratică, potrivit căreia să ştii că nu ştii nimic reprezintă supremul adevăr al unei vieţi cuminţi. Din acest punct de vedere, autorul superbului volum de «dulcezenii» Gândesc, deci nu exist  este mai cuminte, recte mai înţelept decît foarte mulţi «edificaţi» ai neroadei noastre epoci anti-culturale. Mari heideggerologi, angelologi, recentologi sau freudologi ş.a.m.d. au multe a învăţa de la cuminţenia rostuită, reflectată şi moralizată de care dă dovadă, cumpănit, Matei Georgescu. Hârşit prin viaţă, deştept, analitic, natural, introspectiv, de o profunzime care-l face suspect, masochist, căci nu se bate cu pumnul în piept cât de sapienţial este dînsul, autorul face figură anonimă printre sociopaţii şi istericii, printre impostorii şi demonstrativii acestor zile delirante pe care, vrem-nu vrem, suntem condamnaţi să le trăim în România Căpitanului Hook.

Nu mă aştept ca zicerile sale să zguduie inerţia tălâmbă şi blocul de clişee ce dau măsura culturii noastre actuale, dar sper, pe de altă parte, ca măcar cititorii tineri să frecventeze cu juisanţă rândurile cuminţi, pline de savuroasă mintoşenie psihanalitică, pe care Matei Georgescu le pune în pagină cu graţie şi inspiraţie. Psihoterapeut discret, buddhist asumat, acesta stăpîneşte arta de a împăca Vestul şi Estul într-o disciplină lăuntrică dificilă dar salutară – pentru inşii care au destul spirit să-i calce pe urme. Dar nu e deloc uşoară o asemenea însoţire cu un maestru ce-şi declină cu modestie condiţia. Urmele sale sunt invizibile, aidoma spuselor lui Gautama, sau înşelătoare, precum panseurile ultimului Lacan. Aşa că se vor deda la «dulcezenii» doar iniţiaţii. Vă doresc să puteţi intra în strâmtul lor cerc!” – Valentin Protopopescu

Cartea se încheie cu gândurile lui Ioan Gyuri Pascu:
„Hăţişul de gânduri creat de marea dependenţă faţă de cele materiale ne împiedică să facem călătoria interioară. O cărţulie precum această adunare de vorbuliţe ne poate ajuta, dacă vrem, să obţinem nişte pauze de gândire analitică menite să ne ofere răgazul de a  ne găsi pe noi înşine înăuntrul nostru. Incercaţi un exerciţiu simplu: cel de a fi şi context şi conţinut în raport cu această carte. Dacă o priviţi ca pe un context frumos, veţi fi conţinuţi de cuvinte, de grafică, de copertă, de aşezarea în pagină, veţi putea simţi că sunteţi  parte din această carte. Dacă veţi fi contextul inimii şi minţii deschise veţi putea conţine la rându-vă  această carte şi-o veţi putea împărtăşi mediului înconjurător prin faptele voastre. Făcând acest exerciţiu, această carte vă va ajuta să aflaţi mai uşor miracolul interior ca astfel să puteţi înfăptui micile miracole ce înnobilează exteriorul. Călătorie plăcută pe traseul  oferit de Matei Georgescu înspre MIRACULOSUL NIMIC!” – Ioan Gyuri Pascu

Iată câteva pagini:

 

Matei Georgescu
Gândesc, deci nu exist – 101 dulcezenii de acrit mintea

 

O viaţă şi o clipă

 

Pentru a căuta

este insuficientă o viaţă.

Pentru a găsi,

ajunge o clipă.

Matei Georgescu
Gândesc, deci nu exist – 101 dulcezenii de acrit mintea
Matei Georgescu
Gândesc, deci nu exist – 101 dulcezenii de acrit mintea

Trotuarul,  pe care-l face

Oamenii merg pe cale pentru a ajunge undeva, acolo.

Câte unul stă şi calea merge;

o cale rulantă, ca un trotuar, pe care-l face, când stă.

 

Matei Georgescu
Gândesc, deci nu exist – 101 dulcezenii de acrit mintea

 

Matei Georgescu
Gandesc, deci nu exist – 101 dulcezenii de acrit mintea de Matei Georgescu

 

Laudă umbrei

– Lăudă umbrei, pentru efortul, discret, de a fi în urma noastră toată viaţa.

– Nu după toţi, pentru că unii şi-au pierdut urma.

– Nu urma, umbra.

– Ba da, pentru că umbra scapă tu urma.

Matei Georgescu; Grafica: Oana Manea
Gândesc, deci nu exist – 101 dulcezenii de acrit mintea

 

Grafica: Oana Manea
Gândesc, deci nu exist – 101 dulcezenii de acrit mintea
Sarpele si omul
Grafica: Oana Manea

Puşcăria

Mintea eruditului e ca o puşcărie de cinci stele.

Uneori ar vrea să evadeze, dar îi e frică să nu piardă locul.

De aceea, aşteaptă, toată viaţa, o amnistie şi citeşte cărţi bune.

 

Omul şi aerul

Ce aer, Dumnezeule! zice omul, dându-şi aere.

Ce om, Dumnezeule! zice aerul, preferând să nu-şi dea oameni.

 

Punctul

La început a fost cuvântul; la sfârşit, punctul.

De aceea, cei ce au cuvântul pot să pună punct.

Asta înseamnă că cei ce nu au cuvântul, nu au nici început, nici punct.

Au zazen?

 

Anul apariţiei: 2010

Număr pagini: 108

Grafică: Oana Manea

O gasiti aici:

https://www.edituracarteadaath.ro/carti/poezii-ganduri-desene/gandesc-deci-nu-exist%20-101-dulcezenii-de-acrit-mintea

Nici zen, nici psihanaliză – Cartea (care trebuie) închisă – Matei Georgescu

Cuvânt înainte

Matei Georgescu propune cu temeritate şi subtilitate să gândim împreună filozofia zen şi psihanaliza.

Lansează cu uşurinţă o sfidare gândirii noastre obişnută să închidă fie una, fie cealaltă în „casele lor metapsihologice şi filozofice” şi afirmă liniştit:

Psihanaliza şi zenul se referă, în maniere specifice, la problematica (re)unificării”.

Am putea adăuga, cu siguranţă, la problematica libertăţii. Căci spre libertatea de a exista şi de a-i lăsa pe ceilalţi să existe ne îndrumă, acest eseu, cu îndemânarea celui care ştie să evite facilităţile gândirii sau cum ar scrie psihanaliştii, rezistenţele, obişnuite să rătăcească inteligenţa pe căile convenţionale şi confortabile ale obişnuinţei.

A obliga gândirea să folosească căi necunoscute coincide cu demersurile psihanalizei contemporane şi regăsim în acest context, eforturile lui W. R. Bion de a defini „un aparat pentru a gândi gândurile”. Căci a folosi cuvintele, a avea gânduri, nu înseamnă în mod obligatoriu a gândi, susţine Bion. Gândirea este un proces dureros, dificil, „o achiziţie nouă a materiei vii”, care poate fi influenţat, modificat şi chiar distrus mult mai uşor decât ne putem imagina sau accepta.

Matei Georgescu prelungeşte această deschidere psihanalitică şi avansează un mod de a gândi uitând frica de a pierde propria sa identitate sau propriul său sistem conceptual şi în felul acesta propune o lectură originală a conceptelor cu care atât psihanaliza, cât şi filozofia zen operează.
Nadia Bujor

psihanalist

Paris, octombrie 2010

Pre-Faţă sau cum Se scrie pe Sine Eul creator, între psihanaliză şi zen

Matei Georgescu – autorul ce este aici-acum tran_spus de autoarea pre-feţei în alt aici-acum, dar în aceeaşi experienţă a scris-citirii – nu face prin lăsarea în lume a acestei cărţi o pledoarie pentru zen sau pentru psihanaliză (chiar dacă aparent, la o primă lectură, aşa s-ar putea spune), nici nu se plasează conflictual sau aconflictual într-un spaţiu terţiar al experienţei din care să îi fie confortabil Eului său creator, mişcat, acţionat sau enactat dinspre Se de al său libido scribendi, să se balanzeze pe Sine între cele două ample teritorii, pe toate perspectivele posibile, pentru a ni le prezenta (relativ) echitabil, şi nici măcar nu se lasă într-un travaliu de sublimare flamboaiant şi neliniştitor care-l cuprinde pe un scriitor în timpul concepţiei-creaţiei. Iar acest fapt, acest fel a-teleologic de a scrie, intrigă şi intrică: pentru că te scoate în afara ariei abituale a experienţelor, îţi propune amintea şi adualitatea )deci nici măcar monada (Unicitatea), îţi propune vacuitatea şi vidul (neconceptualizate), îţi propune nu doar a treia, ci a patra dimensiune, îţi propune nimicul şi punctul zero, îţi propune un “a fi fără scop, fără profit, fără faimă”.

Cartea (care trebuie) închisă nu are cum să nu intrige prin stârnirea cel puţin a curiozităţii (pulsiunii epistemofile) suscitate de ceea ce este scris între paranteze, prin anularea imperativului şi a interdicţiei. Anulare (retro-activă? sau anulare – redus la zero?), adică un alt fel de a sta în zazen. Asta însă nu se ştie, asta (unde eşti tu, miraculosule la chose, din franceză, pentru a-ţi aduce sensul şi nonsensul totodată şi în română?) se descoperă deschizând cartea. Şi atunci, dublul mesaj (non-intricare), cu efectul său scindant, clivant, te determină să faci contrariul, dar şi acest contra-acţionant nu e îndeajuns, pentru că titlul te prinde într-o altă zonă vagă: “nici, nici”. Citit în cheie andregreeniană, am putea spune că este un refuz negativ al alegerii. Citit în cheie winnicottiană, am putea spune că această carte este produsul unui “fenomen tranziţional” (rămâne de văzut).

Daniela Luca

psihanalist

Bucuresti, 24-25 octombrie 2010

 

Preliminarii

Religia, „spiritul” nu pot fi decât „întreprinderi” experienţiale pentru care trebuie lăsate deoparte modele ale rezultatelor căutării, imagini, ideologii etc. Fundamentul tuturor tradiţiilor spirituale este empiric, experimental: dacă acest lucru s-a estompat şi a degenerat în „produse spirituale finite” care trebuie preluate ca atare, este semnul dificultăţii experienţei directe şi uşurinţa experienţei indirecte. Este mai simplă ruminaţia mentală „teologică” decât experienţa propriei existenţe, în afara modelelor mentale. Abaterea de la experienţa directă a generat instituţiile spiritului; unele instituţii ale spiritului propun „rezultate” ale căutării experienţiale care devin implicit „obiecte ale credinţei”, în condiţiile în care unica resursă a acestora este propria experienţă.

Dificultatea în care se găseşte astăzi religia se referă la maniera în care cunoaştem „adevărul”. Ştiinţa actuală se întemeiază pe cunoaştere empirică şi se separă radical de religie, care, în mod majoritar, ar fi întemeiată pe o cunoaştere non-empirică. Probabil că unica manieră de cunoaştere profundă a realităţii va fi fost cea directă, empirică, atât în câmpul tradiţiilor spirituale, cât şi în cel, modern, al ştiinţei. Nu există nici o separare între religie şi ştiinţă, ci între instituţia religioasă şi cunoaşterea empirică.

Experienţa religioasă directă a fost întotdeauna empirică: la fel şi cunoaşterea ştiinţifică. Una dintre expresiile acestui fapt este tradiţia zen: orice imagine, orice reprezentare, orice ideologie preluată de la alcineva (chiar dacă poate fi „reală”) nu are legătură cu propria persoană. Singura cale de a cunoaşte direct realitatea existenţei este propria experienţă. Ceea ce se poate transmite este nu conţinutul experienţei, ci instrumentul prin care poate fi dobândită propria „versiune” a experienţei. Ideologia religioasă este precum un peşte gata prins; instrumentul prin care ne putem obţine propriile ideologii este undiţa. Instituţia religioasă este expresia obiceiului de a „cumpăra peşte” (eventual gata preparat) şi de a evita pescuitul.

Zazenul este expresia pescuitului: nu ştim ce prindem şi dacă prindem; nici nu ştim dacă există realmente peşte, chiar dacă i-am văzut fotografia. Fotografia nu înseamnă peştele, ci o imagine a sa. Imaginea nu este realitatea unui obiect: tindem să asimilăm o imagine cu realitatea unui obiect. Prin zazen învăţăm (singuri) să observăm diferenţa dintre imaginile (instituţionalizate de tradiţii ale) „spiritului” şi realitatea sa. Realitatea unui fenomen este diferită de imaginea sa, cu atât mai mult cu cât „spiritul” nu este nici măcar un fenomen, este numen, este realitate a-duală, „inexistentă” din perspectiva raportului subiect-obiect.

Printr-o carte de catehism, primim destui „peşti”, în timp ce prin „rugăciune” îi putem prinde. Cuvântul „rugăciune” are însă corelate culturale intrinseci: o relaţie în care cineva cere altcuiva. „Rugăciunea” este un termen cu implicaţii duale: Eu-rugător şi Dumnezeu-rugat (indiferent de valenţele termenului). Numai în „rugăciunea” fără cuvinte nu mai există dualism, deşi lipsa cuvântului pare improprie.

Termenul „zazen” este potrivit atât experienţei duale cât şi celei a-duale, în timp ce termenul „rugăciune” pare a fi orientat spre spaţiul dual. Probabil că, în sursele sale, termenul „rugăciune” a fost o aproximare relaţională a unei posturi experienţiale, care s-a estompat astfel încât „rugăciunea” s-a consacrat în formă duală, cu semnificaţii culturale.

Experienţa realităţii profunde este transculturală: dacă rămân implicaţii culturale (reprezentări culturale) este semnul unei experienţe duale care nu are legătură cu realitatea profundă.

Rostul acestei cărţi este (şi) de a propune repere, o hartă a confluenţei psihanalizei cu zenul (evident, în termeni cognitivi). Consecinţa este că această carte falsifică, în special, zazenul: experienţa plenară a situaţiei este radical diferită de experienţa oferită de această carte. A „condensa” zazenul în reprezentări şi a reduce psihanaliza la cuvânt este însă unica manieră de a comunica prin scris despre acestea.

Zenul şi psihanaliza sunt domenii ale interferenţei dintre două „regimuri”, minte şi „a-minte”[1], dintre reprezentabil şi ireprezentabil. Chiar dacă sunt numite diferit, cele două domenii se ocupă cu raportul dintre două „lumi”; experienţa a-duală a zazenului este imposibil de cunoscut prin „delegaţia” cuvântului.

în genere, psihanaliştii care fac zazen pot indica valenţele pozitive ale acestei practici pentru capacitatea analitică, în timp ce psihanaliştii care nu au încercat zazen preferă o psihanaliză aplicată fenomenului.

De aceea, în ordinea experienţei plenare, cel mai bun lucru ar fi să închideţi cartea şi să „căutaţi un psihanalist”[2] sau să faceţi zazen[3]. Dacă nu veţi căuta un psihanalist sau nu veţi ajunge acum în zendo[4]înseamnă că veţi continua să citiţi această carte care nu este nici zen şi nici psihanaliză.

Poate că vieţile noastre se desfăşoară similar: într-un ca şi cum al experienţei, ca şi cum am citi cartea vieţii noastre şi nu am trăi-o. Este o diferenţă între a trăi viaţa şi a ne-o citi, similară cu cea prin care veţi continua lectura acestei cărţi, fără a-i experimenta plenar conţinutul, pe un zafu[5] sau pe un divan.

Pentru a simţi „puterea” inconştientului, a Se-ului, este necesară experienţa divanului; pentru a simţi starea de „absorbţie”, este nevoie de experienţa zazenului.

Psihologia modernă, pentru care „adevărul” este cu necesitate obiectiv-experimentabil, este o psihologie a stării de veghe; psihologiile abisale sunt interesate şi de efectele stării de somn cu vis (prin valoarea visului în starea de veghe).

Nu există o psihoterapie „sub-abisală” care să se refere (şi) la starea de somn Nrem[6], fără vise: aşa ceva pare o absurditate (ne-am putea imagina un „dormitor” psihoterapeutic, evident fără vise).

Dacă starea de somn Nrem este atât de greu accesibilă psihologiei moderne (ca experienţă directă, nu ca fenomen „măsurabil”), cu atât mai mult, starea la care se ajunge în zazen: o stare diferită de cele trei stări abituale ale conştiinţei, care ar putea fi considerată „o sinteză” a acestora (cea de „a patra stare”).

Această stare, de „trezvie”[7] nu poate exista în registrul psihologiei moderne decât ca experienţă interioară; aproximarea ei prin efectele psihofiziologice obiectivabile este posibilă[8] însă cu totul insuficientă. Experimentaliştilor nu le rămâne decât să intre sistematic în zendo şi să simtă despre ce este vorba. Foarte puţini fac acest lucru întrucât „ştiu”; poate că şi incidenţa psihanaliştilor în zendo este destul de mică din aceleaşi motive: ştiu despre ce este vorba (narcisism primar, regresie masivă etc.). De aceea, confuziile dintre modelul realităţii şi realitate sunt fireşti, în special în ceea ce priveşte „regimurile”, „ordinele” realităţii, care nu pot fi reflectate prin modele, nu pot fi reprezentate şi procesate cognitiv.

Inconştientul, Se-ul este un concept de acest tip: conceptualizarea realităţii interioare este o sarcină dificilă, ca să nu spunem, imposibilă; „lumea” inconştientului, a proceselor primare este imposibil de reprezentat ca atare prin faptul că principiul identităţii şi negaţia sunt suspendate.

Lumea inconştientului, a Se-ului, este la fel de greu de reprezentat precum lumea cuantică şi, de aceea, paradigmele implicite ale realităţii, perspectivele asupra realităţii, au rămas în urmă cu zeci de ani, ca şi cum Se-ul nu există, ca şi cum superpoziţia ar fi o pură speculaţie a unor fizicieni ai „nimicului”, care mai iau însă câte un premiu Nobel. La fel şi „lumea a-minţii”, a cărei definiţie nu poate fi decât negativă: ceea ce se află dincolo de procesele cognitive, susţinute de energia pulsională.

Funcţia cogniţiei, în actualitate, este hipertrofică. Minţile specialiştilor sunt prea pline pentru a le mai permite starea necesară experienţei unor realităţi profunde care par epuizate.

Criticile zenului sunt similare cu cele ale psihanalizei şi sunt generate de „cercetători de salon” care, de fapt, nu aleg să trăiască experienţa, şi-şi anticipează trăirile sub forme conceptuale, „scăpând” mult mai simplu de acestea.

[1] Particula „a” este expresia faptului că „regimul” a-minţii nu este polarul „regimului” minţii, cum ar fi sugerat sintagmele „non-minte” sau „nu-minte”, corespondente termenului „no-mind”.

[2] Asociaţia de Consiliere şi Psihoterapie Psihanalitică din Bucureşti (www.acppb.ro).

[3] În Templul Zen Mokushozen-ji, zona Dristor, Bucureşti (http://www.mokushozen.ro).

[4] Spaţiu în care se practică zazen.

[5] Pernă umplută cu kapok pe care se practică zazen, pentru a asigura verticalitatea naturală a coloanei vertebrale.

[6] Fără mişcări rapide ale globilor oculari (non rapid eye mouvement).

[7] Termenul ortodox „trezvie” poate fi echivalentul creştin al a-minţii.

[8] Prin studii experimentale electroencefalografice având ca subiecţi maeştrii zen.

 

Anul apariţiei: 2010

Design copertă: Oana Manea

Număr pagini: 280

https://www.edituracarteadaath.ro/matei-georgescu/nici-zen-nici-psihanaliza-cartea-care-trebuie-inchisa